Procesul Hașdeu – Duduca Mamuca, imorală?

P

Ascendența lui Bogdan Petriceicu Hașdeu nu putea să dea naștere unui intelectual obișnuit. Tatăl său, Alexandru Hâșdeu, s-a bucurat de o instruire aleasă, absolvind dreptul la Universitatea din Harkov și doctoratul în filozofie la München; vorbea nu mai puțin de zece limbi străine iar activitatea de profesor și avocat era însoțită de o bogată publicistică în istorie, științe naturale și folclor. Nu întâmplător, Hașdeu a mărturisit mai târziu că „Singurul meu dascăl a fost tatăl meu“. Spirit temerar, nu ezită să susțină în Basarabia țaristă, la sfârșitul anului școlar, discursul Despre vechea glorie a Moldovei pentru ca, mai târziu, guvernatorul din Camenița să îl declare „tulburător al liniștii publice“.

Atmosfera intelectuală și profund românească în care a crescut viitorul savant anticipează „geniul de o înspăimântătoarea vastitate“ (pentru a relua formula prin care l-a descris Mircea Eliade) și caracterul său impetuos. În 1857, după ce sudul Basarabiei revine Moldovei, tânărul Hașdeu trece Prutul și trimite pașaportul său rupt Consulatului rusesc de la Iași. Autoritățile de ocupație îl condamnă, în contumacie, la deportare în Siberia și îi anulează dreptul de moștenire asupra proprietăților familiei.

Statura enciclopedică a gândirii sale cucerește rapid publicațiile vremii în timp ce verbul ironic îi va aduce primii adversari. În anul 1863, Hașdeu publică, în revista Lumina, nuvela Duduca Mamuca și, denunțând frivolitatea societății în care trăiau personajele, așterne pe hârtie pasaje ce par a fi licențioase după standardele pudice ale anumitor funcționari ai vremii. Comitetul de Inspecțiune al școlilor îi comunică prin adresa din 18 aprilie 1863 (semnată de Titu Maiorescu, O. Teodori și G. Mîrzescu) o mustrare.

Provocat, Hașdeu răspunde prin publicarea acesteia sub titlul Tutti frutti și cu motto-ul „La un car de oale e destul o măciucă bună“ și critică poziția forului școlar de a-și fi însușit atribuții de cenzură a presei. Polemist înnăscut, adaugă: „Teoriile și tendințele literare se combat pe aceeași cale, pe care ele se produc. A trecut timpul când papa poruncea lui Galileo a nu crede în mișcarea pământului. Nu mai sunt acele zile cînd se ardeau scrierile și persoana unui Vanini ca frivole. Eu nu sunt nici Galileo, nici Vanini, dar dd. Maiorescu-Mîrzescu-Teodori oare sunt ei papi ? Nu li place foaea mea – s-o critice, iar nu să nege sau să afirme ex officio ca oracolele vechimii; cu atît mai vîrtos că publicul nostru nici a văzut pînă acum dacă d-lor, falnica Sorbonă, știu a scrie“. Mai departe, referindu-se la V.A. Urechia pe care îl bănuia a fi în spatele adresei de admonestare, conchide că acesta „e foarte îndemînatec de a avea un cuget scris și un cuget vorbit precum zeul Ianus din Roma avea două fețe“.

Diatribele hașdeiene nu au rămas fără ecou; este acuzat de încălcarea art. 50 din legea presei iar scrierea cu pricina incriminată drept „tot ce poate fi mai scandalos, mai impudic și prin urmare vătămător moralei publice“. Înainte de primul termen de judecată, la 20 mai 1863, este destituit din învățământ printr-o decizie pripită luată de Consiliul superior al învățământului din Ministerul cultelor și instrucțiunii publice.

Primul proces literar din analele justiției noastre s-a desfășurat în 3 și 4 iunie 1863 și, spre deosebire de Flaubert și Baudelaire care au fost apărați de mari maeștri ai barei, Hașdeu s-a prezentat în fața instanței fără avocat. Absolvise dreptul și, fapt mai puțin cunoscut, fusese judecător timp de câteva luni la Cahul (numit în acest post de caimacamul Vogoride) funcție din care a fost repede înlăturat pentru convingerile sale unioniste. Pledoaria este, după cum ne povestește Doru Cosma  în lucrarea sa, De la Dante la Zola, „un veritabil debut, în fața unui public ales, așa cum, desigur, și l-a dorit acest om de geniu, care nu disprețuia spectacolul și care adora duelurile – cu pistolul (în prima tinerețe), de idei sau cu vorbe de duh (mai târziu)“.

Invocând sancțiunea disciplinară aplicată deja, eruditul publicist face un calcul seducător: dacă ar mai trăi încă 24 de ani, prin lipsirea de leafa lunară care i s-ar fi cuvenit, pedeapsa aplicată ar fi echivalentă cu o amendă de 280.000 lei iar dacă ar trăi fie și doar 6 ani amenda s-ar ridica la 70 000 lei, mult peste amenda stabilită prin legea presei. Are acum mai puțină importanță că apărarea aceasta este parțial corectă; cunoscătorii știu că unei persoane i se poate aplica în același timp o sancțiune penală și una disciplinară iar ceea ce legea interzice este faptul ca o persoană să fie judecată de mai multe ori pentru aceeași faptă.

Interesează mai mult solida argumentație în jurul ideii că o operă nu poate fi „inculpată“ pentru că descrie neajunsurile morale ale unei epoci. „Citit-ați, d-lor, pe grecul Aristofan ? Să nu-l citiți cumva, căci veți fi siliți altminteri a intenta proces de presă cenușii celebrului comic“ (…) Un romanist, un poet, un istoric sunt portretiștii societății: vinovați-s ei oare zugrăvind-o cum ea este ? Aristofan, Ovidiu, Petroniu, Bocccacio, Shakespeare, Rabelais, Goethe, Alecsandri, Negruzzi, Eliad nu sunt răspunzători pentru caracterele deplînse în opurile lor“.  Dorind a duce în ridicol învinuirile aduse, acelea că ar fi imoral să scrii despre fapte imorale, scriitorul adaugă cu umor: „Eu am scris numai despre dragoste, pas grand’chose; pe când d-voastră desfășurați furtișagurile, otrăvirile, incestele etc“.

Apărarea se încheie cu niște considerații scurte asupra temeiului de drept în baza căruia fusese trimis în judecată și care incrimina nu scrierile ce aduc atingere moralei publice ci publicarea cu rea-credință de vești mincinoase, documente falsificate sau atribuite altora, susceptibile să vatăme morala publică. Acest argument este absolut tehnic și de necontestat. În baza lui se și hotărâște nevinovăția scriitorului cu o majoritate de un singur vot ! (trei dintre cei șapte judecători făcând opinie separată).

În anul următor, nuvela apare sub titlul Micuța și este prezentată de autor drept „o doftorie contra vicleniilor bărbătești“ ! În scop moralizator dar cu o ironie ascunsă adaugă: „Darurile, eroismul și suferința sunt trei magnete pentru a atrage simpatia femeii. Ei bine ! feriță-vă a da peste daruri false, peste eroism fals, peste suferință falsă…Să nu pățiți ca Micuța sau și mai rău!“. Mai jos, semnează: „Autorul – Doctor Artis amandi“ !   

Despre autor

Gina Orga-Dumitriu

Licenţiată în științe juridice (1998), Gina Orga-Dumitriu este avocat în Baroul Sibiu și conferențiar universitar la Facultatea de Drept a Universității Lucian Blaga din Sibiu. Membră a Societăţii de Legislaţie Comparată din Paris din 2011 și a Trans Europe Experts din 2012.

Scrie ce crezi

Suntem și pe Facebook

Articole recente

Comentarii recente